Proiectul Azorian, Partea a iii-a

 

Partea a III-a: 

Incidentul structural, recuperarea parțială și managementul crizei (The Glomar Response).

​Aici ajungem la deznodământul dramatic din vara anului 1974, unde teoria inginerească s-a lovit de realitatea brută a fizicii materialelor supuse oboselii structurale, urmată de cel mai spectaculos caz de management al secretului informațional din istoria modernă.

​

​Project Azorian (Partea a III-a): 

Ruperea Dinamică, Sechestrul de Intelligence și Născocirea Formulei „Glomar”

​În iulie 1974, sub acoperirea unei mări agitate în Pacificul de Nord, Hughes Glomar Explorer (HGE) a coborât dispozitivul „Clementine” până la adâncimea de 4.900 de metri. Ghearele hidraulice s-au închis cu succes pe corpul de presiune al submarinului sovietic K-129. Operațiunea de ridicare, secțiune cu secțiune (țeavă cu țeavă), începuse. Însă structura submarinului fusese deja fragilizată iremediabil de exploziile interne și de impactul violent cu fundul oceanului din 1968.

​1. Eșecul Structural la 3.000 de Metri Adâncime

​Ridicarea a decurs conform planului până când epava a ajuns la aproximativ 3.000 de metri sub nivelul mării. În acel moment, forțele de tracțiune combinate cu efectul de oboseală a materialului au provocat o defecțiune catastrofală:

• ​Punctul de Ruptură: Unul dintre brațele masive din oțel ale „Clementinei” a cedat sub presiunea dinamică.
• ​Efectul de domino: Cedarea acelui braț a transferat instantaneu toată greutatea pe restul structurii de prindere. Corpul de oțel al submarinului K-129 s-a rupt în două.
• ​Pierderea țintei: Aproximativ două treimi din submarin – inclusiv secțiunea centrală vitală care adăpostea cele trei rachete balistice nucleare R-21, camera de criptare și jurnalele de coduri – s-au desprins și s-au prăbușit înapoi în abis, distrugându-se complet la al doilea impact cu solul oceanic.

​2. Ce a rămas în „Gheară”: Captura Reală

​În ciuda accidentului, o treime din secțiunea frontală (proba de prăbușire) a rămas blocată în dispozitivul de prindere și a fost adusă cu succes în Moon Pool-ul navei în august 1974.

​Deși CIA a considerat operațiunea un eșec parțial raportat la miza inițială, recolta de intelligence a fost totuși semnificativă pentru logistica militară a SUA:

• ​Torpilele Nucleare: Au fost recuperate două torpile cu încărcătură nucleară specială. Analiza acestora a oferit specialiștilor americani date cruciale despre metalurgia sovietică, designul focoaselor și tehnologia de ghidaj sonar a URSS.
• ​Corpuri recuperate: Au fost recuperate trupurile a șase marinari sovietici. Într-un gest de respect militar (și pentru a menține protocolul în cazul în care erau filmați), echipajul HGE a filmat o ceremonie formală de înhumare pe mare, sub pavilion sovietic, cu intonarea imnului URSS. Filmul a fost predat oficial Rusiei abia în 1992 de către directorul CIA de atunci, Robert Gates.
• 
  

​3. Declinul Secretului și Nașterea Doctrinei „Glomar Response”

​Proiectul Azorian trebuia să aibă o a doua fază (Project Matador) pentru a recupera restul epavei, dar securitatea operațiunii s-a prăbușit din cauza unui incident bizar pe uscat.

​În iunie 1974, un grup de spărgători a pătruns în birourile din Los Angeles ale miliardarului Howard Hughes, sustrăgând documente secrete care făceau legătura directă între compania sa, nava Glomar Explorer și CIA. Comunitatea de jurnaliști a intrat pe fir, iar în februarie 1975, legendarul jurnalist Seymour Hersh a publicat detalii complete în The New York Times.

​Când alte publicații au început să trimită cereri oficiale în baza legii privind libertatea de informare (FOIA) pentru a obține detalii despre contractele navei, CIA s-a trezit într-un blocaj diplomatic: nu doreau să recunoască operațiunea în fața URSS, dar nici nu puteau minți legal în instanță.

​Soluția a fost concepută de juriștii agenției și a intrat în istoria dreptului constituțional și al spionajului sub numele de „Glomar Response”:

​„Nu putem nici confirma, nici infirma existența sau non-existența datelor solicitate.”

​Această formulă standard, folosită și astăzi la nivel global de agențiile de securitate, a fost creată special pentru a proteja secretele tehnologice din burtă navei Hughes Glomar Explorer.

​Concluzia Trilogiei Azorian

​Din punct de vedere financiar și tehnic, a fost cel mai scump „heist” din timpul Războiului Rece ($800 de milioane în dolari istorici). Deși rachetele strategice au rămas în mâlul Pacificului, Project Azorian a demonstrat URSS că Statele Unite dețineau capacitatea tehnică de a pătrunde în cele mai izolate și protejate zone ale infrastructurii lor militare.